Încrederea fără aroganță: arta încrederii de sine cu eleganță

În lumea bunelor maniere, încrederea în sine este una dintre cele mai elegante calități pe care le poate avea un om. Ea se vede în felul în care pășim, vorbim, ascultăm, ne prezentăm și ne raportăm la cei din jur.

Dar există o diferență subtilă între încredere și aroganță. Încrederea spune: „Știu cine sunt și îmi cunosc valoarea.” Aroganța spune: „Trebuie să demonstrez că sunt mai bun decât tine.”

Un om cu adevărat sigur pe sine nu are nevoie să domine o încăpere pentru a fi remarcat. Prezența sa vorbește pentru el.

Încrederea nu are nevoie de demonstrații

O persoană sigură pe sine nu simte nevoia să își enumere permanent realizările, relațiile, averea sau statutul. Ea știe cine este și nu transformă fiecare conversație într-o ocazie de autopromovare.

În etichetă, discreția este o formă de rafinament.

Este suficient să vorbești despre ceea ce ai realizat atunci când contextul o cere, fără să transformi conversația într-o competiție. Iar atunci când cineva din jur reușește, un om sigur pe sine poate să îl felicite sincer, fără să simtă că succesul celuilalt îi diminuează propria valoare.

Photo credit: Pinterest

Limbajul corpului unei persoane sigure pe sine

Încrederea se transmite înainte ca noi să rostim primul cuvânt.

O postură dreaptă, o strângere de mână fermă, un contact vizual natural și un zâmbet sincer transmit siguranță și deschidere.

Totuși, contactul vizual nu trebuie confundat cu privirea insistentă, iar fermitatea nu trebuie transformată în agresivitate. Eleganța presupune măsură.

O persoană sigură pe sine nu ocupă mai mult spațiu decât este necesar, nu gesticulează excesiv și nu încearcă să intimideze prin atitudine.

Încrederea este calmă. Aroganța este demonstrativă.

Arta de a vorbi fără a domina

Felul în care comunicăm spune foarte mult despre educația noastră.

Un om sigur pe sine își exprimă opinia fără să îi reducă la tăcere pe ceilalți. Nu ridică vocea pentru a avea dreptate, nu întrerupe pentru a câștiga conversația și nu transformă orice diferență de opinie într-un conflict.

Poți spune:

„Eu văd lucrurile diferit.”

în loc de:

„Nu ai dreptate.”

Poți spune:

„Din experiența mea…”

în loc de:

„Eu știu cel mai bine.”

Diferența pare mică, însă ea schimbă complet tonul unei conversații.

A ști să asculți este un semn de forță

Aroganța caută o audiență. Încrederea caută un dialog.

Un om sigur pe sine nu se teme să lase spațiu celuilalt. Ascultă, pune întrebări și este curios să afle lucruri pe care nu le știe.

Nu trebuie să ai întotdeauna ultimul cuvânt.

Uneori, cea mai elegantă replică este să asculți.

Complimentele și acceptarea lor

Există oameni care se simt inconfortabil atunci când primesc un compliment și răspund imediat negându-l:

„Nu este mare lucru.”

„Nu arăt chiar atât de bine.”

„Am avut doar noroc.”

Un simplu „Mulțumesc, este foarte drăguț din partea ta” este suficient.

A accepta un compliment cu naturalețe nu înseamnă vanitate. Înseamnă să îi respecți intenția celui care ți l-a oferit.

La fel de important este să oferi complimente fără exagerări sau lingușire. Un compliment elegant este sincer, specific și oferit fără a aștepta ceva în schimb.

Cum reacționează un om sigur pe sine la critică?

Una dintre cele mai bune modalități de a recunoaște încrederea autentică este felul în care o persoană reacționează atunci când este criticată.

Aroganța se apără imediat.

Încrederea analizează.

Un om sigur pe sine poate spune:

„Poate ai dreptate. O să mă gândesc la asta.”

sau:

„Înțeleg perspectiva ta, chiar dacă nu sunt de acord.”

A accepta că nu știm totul este o formă de inteligență, nu o slăbiciune.

Eleganța de a recunoaște o greșeală

Nimeni nu este infailibil. Diferența constă în modul în care ne asumăm greșelile.

Un simplu:

„Am greșit. Îmi pare rău.”

poate demonstra mai multă forță de caracter decât o explicație de zece minute menită să ne justifice.

Un om sigur pe sine nu consideră scuzele o umilință. Dimpotrivă, știe că asumarea responsabilității îi consolidează credibilitatea.

Nu trebuie să fii cel mai important om din încăpere

Una dintre cele mai rafinate forme de încredere este capacitatea de a nu căuta permanent atenția.

Nu trebuie să fii cea mai vocală persoană.

Nu trebuie să cunoști cea mai importantă persoană.

Nu trebuie să ai cea mai scumpă ținută.

Nu trebuie să demonstrezi că ai mai mult.

Adevărata eleganță apare atunci când valoarea interioară nu depinde de validarea permanentă a celor din jur.

Încrederea fără aroganță

Încrederea autentică nu îi micșorează pe ceilalți pentru a ne face pe noi să părem mai mari.

Ea ne permite să fim confortabili cu propriile calități, dar și cu imperfecțiunile noastre. Ne permite să spunem „nu știu”, „am greșit”, „nu sunt de acord” sau „felicitări” fără să simțim că ne pierdem statutul.

Aceasta este, poate, una dintre cele mai frumoase lecții ale etichetei:

Poți să îți cunoști valoarea fără să îi faci pe ceilalți să se simtă mai puțin valoroși.

În definitiv, adevărata încredere nu intră într-o încăpere cerând să fie observată.

Este observată.

Autor: Mihaela Dumitrache – Katsouraki

Ghid de eleganță feminină: geanta

Accesoriu important al oamenilor din zilele noastre – geanta – reprezintă un detaliu care vorbește despre personalitatea noastră. Grija față de acest obiect, devenit indispensabil pentru ambele sexe, felul în care îl purtăm, calitatea, culoarea, dimensiunea acestuia transmit celorlalți mai multe informații decât am putea crede.

În primul rând o femeie trebuie să știe să-și aleagă geanta care o reprezintă și care este în acord cu statura și personalitatea ei. O minionă purtând o geantă supradimensionată este un exemplu de necunoaștere a ghidului purtării genții.

Universul unei femei se regăsește într-o geantă.

Geanta trebuie să fie de calitate, simplă, încăpătoare, funcțională, cu suficiente compartimente pentru accesorii și foarte bine îngrijită. Ea se alege și în funcție de ocazie sau de sezon.

geanta de vara
Geantă de vară

Continuă să citești Ghid de eleganță feminină: geanta

Bune maniere pentru părinți – autoritatea respectuoasă

Să-i respectăm pe copii înseamnă să le înțelegem stadiul de dezvoltare, nu să reacționăm la comportamentul lor ca și cum ar fi adulți, la fel ca noi.

Părinții, în relația cu copiii lor, trebuie să dea dovadă de autoritate respectuoasă, așa cum ne sfătuiește Janet Lansbury, în cartea Nu există copii răi. Copiii au nevoie de reguli și limite pentru a înțelege ce este bine și ce este rău. Unii părinți greșesc prin a fi prea severi, prea autoritari sau chiar agresivi, iar alții trec în cealaltă extremă, permițând orice copilului, pentru a nu-l supăra și a nu face vreo scenă neplăcută. Ambele reacții sunt nepotrivite deoarece, copilul fiind mult prea mic pentru a avea capacitatea de a înțelege situațiile, stările, emoțiile și de a exprima pe deplin ceea ce simte, îi vor rămâne neclare aceste noțiuni și va repeta un comportament nepotrivit (din punctul nostru de vedere) până când va considera că lecția a fost învățată.

 

De multe ori, părinții se confruntă cu un comportament inadecvat al copilului în public și se simt neputincioși atunci când trebuie să-l liniștească. Din nevoia de limite și din incapacitatea copilului de a exprima ce are nevoie, copilul găsește acest mod de exprimare singurul care ar atrage atenția îngrijitorului că ar avea nevoie de ceva. Acest ceva, de obicei, este un somn liniștitor, o îmbrățișare sau mai multă atenție și implicare din partea părinților. Țipetele, trântitul pe jos, lovitul cu mâinile sau aruncatul cu obiecte în jur trebuie interpretate, în cazul copiilor foarte mici, sub mesajul Sunt obosit, vreau să dorm, sau M-am plictisit, vreau atenție.

Sub nicio formă nu trebuie pedepsiți copiii care sunt agitați sau țipă. Impresionabili, încă aflați în procesul de formare și adaptare la mediul înconjurător, ei se simt copleșiți de emoții, pe care nu știu să le exprime. Disciplina trebuie aplicată însă, cu blândețe. Chiar dacă copilul nu ascultă de regulile impuse de părinte, o face sub impulsul copleșitor de a le încălca tocmai pentru că, în același timp simte o nevoie acută și contradictorie de a fi în siguranță.

 

Lipsa disciplinei nu este bunătate, este neglijență. – Magda Gerber

Atitudinea noastră în fața copilului este totul. Noi suntem modelul copilului și reacțiile noastre vor defini pe viitor reacțiile acestuia.  Vom reacționa abuziv, va reacționa și el abuziv; vom reacționa cu calm și fermitate – va reacționa și el la fel pe viitor în situații similare. Autoritatea noastră trebuie să fie bazată pe sinceritate, respect și empatie. Sugestiile pe care Janet Lansbury ni le oferă în cartea sa Nu există copii răi, le-am găsit extrem de folositoare. Iată câteva dintre sugestii:

  • Stabiliți o rutină zilnică. Rutina zilnică previzibilă ajută bebelușii și copiii mici să poată anticipa activitățile și ceea ce așteptăm de la el.
  • Vorbiți-i la persoana I. În comunicare este întotdeauna nevoie de interacțiune directă. Atunci când ne adresăm cu mami și tati în loc de eu și tu, copiii pierd această interacțiune directă, iar mesajul își pierde claritatea și chiar importanța.
  • Răspundeți cu calm imediat, ca un director general. Autoritatea unui director este imediat resimțită de către subalterni. La fel trebuie să fie și relația părinte-copil atunci când acesta din urmă se comportă inadecvat. Un director nu-și arată nesiguranța, teama, furia sau emoțiile în fața angajaților. Dimpotrivă, acesta insuflă încredere și instrucțiuni precise și clare. Fără prea multe cuvinte sau explicații pentru a pierde mesajul direct, un copil va recepta mult mai ușor dacă îi spunem exact ce așteptăm de la el pe scurt. Încercați Nu ai voie să faci asta; dacă o mai faci o dată va trebui să îți iau obiectul din mână/va trebui să plecăm etc. Un ton natural acompaniat de blocarea acțiunii cu mâinile este răspunsul cel mai bun, ne sugerează autoarea. (Funcționează, vă spun din proprie experiență).
  • Nu luați personal comportamentul inadecvat și nu vă arătați teama. Copiii simt emoțiile părinților, iar nesiguranța le va da și mai multă îndrăzneală să continue un comportament obraznic.

Copiii mici testează limitele pentru a-și clarifica regulile.

  • Nu pedepsiți copilul pe motiv că plânge. Un copil nu plânge degeaba niciodată. Plânsul este singura lui modalitate de a-și exprima sentimentele, oboseala și cel mai adesea, faptul că nu a fost înțeles. Nu-i interziceți exprimarea emoțiilor. Oricât de obosiți ați fi respirați adânc și amintiți-vă că aveți de a face cu un bebeluș care nu știe să reacționeze încă precum un adult. Acordați-i înțelegere, dragoste și mai multă răbdare. În aceste momente are nevoie de și mai multă afecțiune din partea noastră pentru a se simți iubit și în siguranță.
  • Nu lăsați singur un copil care plânge. Nevoia de siguranță de care are atât de multă nevoie este eliminată atunci când suntem indiferenți în fața suferinței bebelușului. Un copil ignorat va avea traume. Copiii sunt total dependenți de părinți și ei conștientizează acest lucru. Ei nu-și doresc decât dragoste, atenție să timpul nostru pentru a-i ajuta să înțeleagă cum funcționează această lume.
  • Fără manipulări. Un copil căruia i se distrage atenția de la o situație către o alta, pe motiv că plânge sau țipă, se va simți manipulat și nedreptățit. Trebuie oferită o explicație prin mesaje scurte, pe înțelesul copilului. Astfel, va fi mult mai ușor pentru el să accepte o situație, decât să fie transferat cu forța în altă direcție. Distragerea atenției poate fi dăunătoare, deoarece subminează inteligența înnăscută a copilului. Copiii au și ei nevoie de conflicte cu cei de vârsta lui pentru a învăța cum să se descurce în situații similare pe viitor și nu să le evite. De exemplu, atunci când doi copii se ceartă pentru aceeași jucărie, nu este recomandat ca pe unul dintre ei să-l forțăm să facă altceva. Este ca și în cazul unui conflict între adulți; l-ați trimite pe unul dintre ei să spele podele? Cu siguranță că nu a-ți făcut niciodată asta. Iată ce ne sfătuiește Janet Lansbury în acest caz: respirăm, rămânem calmi dar empatici și fermi. Descrieți mai degrabă ce simte un copil: frustrare, copleșire, etc. Nu permiteți lovirea copiilor și fiți gata să interveniți.
  • Nu plesniți/loviți niciodată un copil. Agresivitatea naște agresivitate. Un copil lovit învață să lovească și cel mai probabil va deveni agresiv. Primii ani sunt definitorii în conturarea caracterului iar agresivitatea nu trebuie practicată sub nicio formă. Indiferent ce ar face, reacția noastră trebuie să fie fermă, să spunem clar și Nu copilului, pentru a nu-l obișnui cu răsfățul și faptul că i se poate permite orice. Nu va distinge niciodată binele de rău, dreptatea și ce-i prea mult.
  • Oferiți-i alternative. Lăsați copilul să decidă punându-i la dispoziție posibilitatea de a alege între două opțiuni. Se va simți respectat.
  • Validați punctul de vedere al copilului. Un copil reacționează nervos atunci când nu-i iese ceva sau este neînțeles. Oferiți-i încurajare în momentele în care se confruntă cu o problemă pentru a-l obișnui cu perseverența și nu abandonul problemei. Cea mai sigură modalitate de calmare este Atunci când vrea să facă ceva ce ar fi periculos pentru el (să traverseze în fugă strada, etc.) Spuneți-i Ai vrut să traversezi strada dar nu te pot lăsa să te calce mașinile. Întâi trebuie să ne asigurăm. Vom traversa împreună. 
  • Susțineți-i curiozitatea. Copiii vor încerca fără frică să-și depășească limitele astfel că îi vom surprinde foarte des cățărându-se peste tot sau jucându-se cu lucruri nu cu jucării. Instinctul de explorare este foarte intens la copii și este foarte sănătos. Dar instinctul nostru, cel mai adesea, este să-i întrerupem repede activitatea, iar acest lucru nu este benefic dezvoltării lui. În loc sa-i luăm brusc din mână lucrurile sau să-i interzicem cățăratul, mai bine stăm lângă el să-l sprijinim, explicându-i fiecare lucru în parte sau fiindu-i alături atunci când dorește să vadă lumea de la înălțime. Se va simți respectat, susținut și înțeles iar el va dobândi experiență și va căpăta noi abilități care-l vor ajuta să cunoască mediul înconjurător. De asemenea, stima de sine nu-i va fi afectată astfel.
  • Mulțumiți-i. Dacă doriți un copil care să coopereze cu voi și să fie respectuos, mulțumiți-i pentru orice gest mărunt. Fie că vă aduce ceva ce i-ați cerut sau urmează o instrucțiune simplă pe care i-ați cerut-o, el va face la fel în interacțiunea cu oamenii.
  • Înlocuiți obișnuitul Bravo, cu observații pozitive referitoare la progresul său.

Meseria de părinte este poate cea mai grea și solicitantă, mai ales atunci când trebuie să disciplinăm copiii și să le oferim în același timp sentimentul de siguranță și dragoste de care au atâta nevoie. Pentru un copil respectuos și un viitor adult calm și matur baza o constă modelul de parenting din primii ani de viață. Felul în care alegem să reacționăm ne definește și îi va defini pe copii de-a lungul vieții. Nu uitați niciodată că fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare experiență trăită se întipăresc adânc în mintea copiilor…

Sursă foto Pinterest

Autor: Mihaela Dumitrache Katsouraki